Zorica Latcu
Pe prag
Torceam pe prag în răsărit de lună. Şi visul meu spre tine s-avânta. În suflet, tainic dragostea cânta, Ca lira când uşor loveşti o strună. Simţeam în visul meu o nouă viaţă Dar mâna alb-a mamei m-a atins. Şi mângâierea ei mi s-a prelins, Ca strop de mir curat şi sfânt pe faţă. Când mi-a vorbit, i-am cunoscut durerea. Cu glasul greu de griji mi-a spus aşa: „Te-am plămădit în trup, copila mea, Precum albina plămădeşte mierea. Când sângele curat ce-ţi curge-n vine L-am colorat cu tainice iubiri Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri, Crescuţi în nopţi de umbre şi lumini. În veghea mea de chin îngreunată, Te-am mângâiat cu-a genelor mişcări Şi te-am scăldat în calde revărsări De dragoste adâncă şi curată. Eu bine ştiu că-aşa a fost să fie. Eu simt că astăzi nu mai eşti a mea, Sunt ca un stânjenel bătut de nea, Pe care nici o rază nu-l învie. Uitasem fusul. Luna răsărise Şi se suise albă peste zări, În mine-acum treceau străfulgerări, Dar ochii mei se înecau în vise. Eu capul l-am ascuns la mama-n poală Şi mâna albă-a mamei m-a atins, Ca strop de mir curat mi s-a prelins Pe faţă mângâierea ei domoală. Şi nu mai ştiu. Căzuse-n noapte rouă Şi vântul lin din pom o scutura?… În visul meu de-azi noapte se făcea C-am început să plângem amândouă.
|