Virgil Gherghiu
Poemul lacrimilor
Când oamenii tari şi tăcuţi ai lumilor viitoare Vor întâlni semnele acestea de azur, Întâia lor tristeţe Va luneca de-a lungul rândurilor mele Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea, Atunci prin gândul lor îndepărtat Îmi voi aminti De lacimile sălciilor cari nu ating liniştea oglinzilor. Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei Ca o durere presimţită a surpării viitoare. Mă voi mâhni De Isuşii troiţelor plângând în lemn Călătorii odihniţi în prăpăstii, Şi de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor, Prin ochii lor am să revăd, Lacrima ierbii din geana plecată pe imaşuri De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele. De căprioare, de virginităţi Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii Îmi voi aminti. De plânsul nevăzut al răşinilor în despletirea pădurilor Ca ochii stinşi ai mamei Peste monogramele valizelor.
|