Veronica Micle
Glasul dererei
Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate? Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător; Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor. Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă, cântă dulcea Filomela, şi`n cântare-i o dorinţă Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin, Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin. Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu. Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă, Nu intrebi, plecând cu jale ochii `n jos înspre pământ Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt? O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută, Blanda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută, În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.
|