Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi …
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Cşci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

…Tii minte basmul vechi? Pe-atuncea cine putea sa-l inteleaga?
Avea unchiasul biet o fata, dar baba rea o izgoni…
Si luindu-si lumea-n cap, copila pleca, plangand ca o pribeaga,
Dar la raspantia de drumuri ea n-a mai stat ca sa-si aleaga,
Ci drept, cu inima barbata, spre Sfanta Vineri o porni.

Dar abatandu-se din cale, slei fantana parasita
Si curati cu ravna marul de-atatia ani paraginit,
Lipi cuptorul spart cu huma, aprinse foc, dospi o pita
Asa, de dragul harniciei, din gand curat, fara ispita,
Dar i s-a tras de-aici norocul, caci Sfanta visul i-a-mplinit.

…Sta sufletul cum sta in basme fantana, marul si cuptorul.
Sta-n drumul catre Sfanta Vineri un suflet pururi patimas…
Trec fete mandre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul,
De buna voie sa s-abata, sa-i primeneasca iar izvorul,
Sa-l curete si sa-l aprinda, ca-n basme fata de unchias!