Vasile Voiculescu
Stă sufletul fără iubire
Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită, C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi … Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită, Cşci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi. Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade, Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi, Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade, Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi. Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată, Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc, La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată, Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc. …Tii minte basmul vechi? Pe-atuncea cine putea sa-l inteleaga? Avea unchiasul biet o fata, dar baba rea o izgoni… Si luindu-si lumea-n cap, copila pleca, plangand ca o pribeaga, Dar la raspantia de drumuri ea n-a mai stat ca sa-si aleaga, Ci drept, cu inima barbata, spre Sfanta Vineri o porni. Dar abatandu-se din cale, slei fantana parasita Si curati cu ravna marul de-atatia ani paraginit, Lipi cuptorul spart cu huma, aprinse foc, dospi o pita Asa, de dragul harniciei, din gand curat, fara ispita, Dar i s-a tras de-aici norocul, caci Sfanta visul i-a-mplinit. …Sta sufletul cum sta in basme fantana, marul si cuptorul. Sta-n drumul catre Sfanta Vineri un suflet pururi patimas… Trec fete mandre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul, De buna voie sa s-abata, sa-i primeneasca iar izvorul, Sa-l curete si sa-l aprinda, ca-n basme fata de unchias!
|