Mihai EminecuVenere si Madonă
Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme
si vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce
veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, Brat molatic ca
gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie, A
femeiei, ce si astăzi tot frumoasă a o revăd.
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Suflet îmbătat de
raze si d-eterne primăveri, Te-a văzut si-a visat raiul cugrădini
îmbălsămate, Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer
Si-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie, Cu diademă de stele, cu
surâsul blând, vergin, Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar
femeie, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieti de poezie, Te-am văzut, femeie
stearpă, fără suflet, fără foc, Si-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua
de magie, Când viata pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut fata ta pală de o bolnavă betie, Buza ta învinetită de-al
coruptiei muscat, Si-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie Si
paloare-i tale raza inocentei ei I-am dat.
Ti-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie Fruntea îngerului-geniu,
îngerului-ideal, Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie, Din
ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dismetit din visuri sece, Fruntea mea este
trezită de al buzei tale-nghet Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins
si rece Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispret!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nselăciune De pe-o frunte de
fecioară mirtul verde de martir, O fecioar-a cărei suflet era sânt ca
rugăiunea, Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu
surâsul blând, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima
stearpă, rece si cu suflet de venin!
*
Plângi, copilă? -- C-o privire umedă si rugătoare Poti din nou zdrobi si
frânge apostat-inima mea? La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi
negri-adânci ca marea Si sărut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.
Sterge-ti ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea, A fost crudă si
nedreaptă, fără razem, fără fond. Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti
sântă prin iubire, Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.
(1870, 15 aprilie)
|