Mihai EminecuFăt-Frumos din tei
-- "Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire, Căci născută
esti, copilă, Din nevrednică iubire.
Mâni în schit la sfânta Ana Vei găsi la cel din stele Mângâierea vietii
tale, Mântuirea fetei mele."
-- "Nu voi, tată, să usuce Al meu suflet tânăr, vesel : Eu iubesc
vânatul, jocul; Traiul lumii altii lese-l.
Nu voi părul să mi-l taie Ce-mi ajunge la călcâie, Să orbesc cetind pe
carte În fum vânăt de tămâie."
-- "Stiu mai bine ce-ti prieste, Las' de-a lumii orice gând, Mâni în
zori de zi pleca-vom Către schitul vechi si sfânt."
Ea aude -- plânge. -- Parcă Îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie
gânduri Si de-un dor fără de nume.
Si plângând înfrână calul, Calul ei cel alb ca neaua, Îi netează
mândra coamă Si plângând îi pune seaua.
S-avântă pe el si pleacă Păru-n vânturi, capu-n piept, Nu se uită
înainte-i, Nu priveste îndărăpt.
Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr' de capăt, Când a serei
raze rosii Asfintind sin ceruri scapăt.
Umbra-n codri ici si colo Fulgerează de lumine... Ea trecea prin
frunza-n freamăt Si prin murmur de albine ;
În mijloc de codru-ajunse Lângă teiul nalt si vechi. Unde-izvorul cel
de vrajă Sună dulce în urechi.
De murmur duios de ape Ea trezită-atunci tresare, Vede-un tânăr, ce
alături Pe-un cal negru stă călare.
Cu ochi mari la ea se uită Plini de vis, duiosi plutind, Flori de tei
în păru-i negru Si la sold un corn de-argint.
Si-ncepu încet să sune Fermecat si dureros -- Inima-i crestea de
dorul Al străinului frumos.
Părul lui i-atinge părul Si aruci c-obrazul ros Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuviosi.
Iar pe buze-i trece-un zâmbet Înecat, fermecător, Care gur-abia-i
deschide Cea uscată de amor.
Când cu totului răpită Se-ndoi spre el din sele, El înceată din
cântare Si-i grăi cu grai de jele,
S-o cuprinde de călare -- Ea se apără c-o mână, Însă totusi lui se
lasă, Simte inima că-i plină.
Si pe umărul lui cade Al ei cap cu fata-n sus ; Pe când caii pasc
alături, Ea-l privra cu suflet dus.
Numai murmurul cel dulce Din izvorul fermecat Asurzeste melancolic A
lor suflet îmbătat.
Lun-atunci din codri iese, Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăveste umbre
negre Pe camp alb ca de zăpadă.
Si mereu ea le lungeste, Si urcând pe cer le mută, Dar ei trec, se
pierd în codri Cu viata lor pierdută.
La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui
stăpână A rămas pierdută-n lume.
|