3 componente indispensabile pentru ca un cuplu sa existe

Impreuna vom incerca sa descoperim cateva lucruri fara de care un cuplu nu ar putea exista. Si sunt convins ca veti fi de acord cu mine ca sunt intr-adevar cateva lucruri fundamentale prin care ne putem pune cu adevarat problema existentei unui cuplu.

Sa incepem cu inceputul sau, altfel spus, sa vedem cam ce se intampla cand aceste conditii nu sunt indeplinite:

1. Primul lucru de care avem nevoie este partenerul. Faptul ca noi am vazut un partener nu inseamna in mod automat ca el este partenerul nostru de cuplu. Iata un mesaj primit in acest sens:

"Acum 2 luni s-a mutat in bloc la mine un baiat. Vreau sa ies cu el dar nu stiu cum sa fac. L-am sunat de 2 ori si i-am zis ca vreau sa ies cu el in oras iar el imi zice ca o sa iesim noi o data... nu mai pot astepta... Ce sa mai fac sa ies cu el? Cum sa procedez?"

Daca el nu doreste? Daca el nu te place? Intrebari care aparent nu conteaza pentru ca ceea ce simte protagonista noastra este important. Si nu are deloc rabdare sa isi construiasca modalitatea de satisfacere a nevoii sau dorintei. Sa gandim altfel, sa spunem ca ii este sete, o sete nepotolita de nimic si de nicaieri. Simte nevoia disperata de a bea; dar este pe strada, merge, nu are bani la ea. Se precipita in primul magazin si spune - sunt disperata, nu mai pot astepta, da-mi un pahar de apa... sau asteapta sa ajunga acasa unde poti sa iti realizezi dorinta. Totusi prima intrebare este - el ce simte pentru ea? Oare de ce amana intalnirea?

Se pare ca prima conditie pentru a se crea un cuplu este ca o alta persoana sa fie de acord sa functioneze cu protagonista intr-un eventual cuplu. Fara aceasta participare a celuilalt nu vom putea vorbi despre un cuplu. Din pacate, intrebarea ei iese din sfera psihologiei - ea ma intreaba cum poate sa-si indeplineasca dorinta. Un raspuns direct ar presupune ca exista o reteta general valabila. Singurul aspect pe care pot sa il spun este ca atunci cand in tine dorinta este clara, poti sa profiti de oportunitatile pe care intr-un fel sau altul viata ti le pune in fata.

Dar sa presupunem ca partenerul este de acord cu relatia si chiar si-o doreste. Sa insemne asta ca suntem intr-un cuplu?

Sa citim un alt mesaj: "Credeti ca o iubire virtuala este o iubire imposibila? Va intreb pentru ca am un prieten pe care nu il cunosc personal, dar il iubesc mai mult ca pe orice si el la fel! Amandoi ne-am saturat de aventuri si cautam o dragoste adevarata! E ciudat, vorbim zi de zi... avem grija unul de celalalt... Credeti ca relatia noastra are un viitor? Nu intentionez sa ma intorc prea repede in Romania... doar in vizite!

Pentru ca am 15 ani si vreau sa termin scoala aici, cel putin pentru 4 ani vom trai ceea ce traim si acum, poate, sau se poate ca lucrurile vor deveni mai apropiate si sa renunt la tot pentru el, pentru ca il iubesc prea mult si nu stiu daca mai pot trai atatia ani fara el langa mine! As vrea sa stiu daca e o iubire imposibila? Oricum, chiar daca ar fi, nu voi inceta nici o secunda sa il iubesc! Pentru ca stiu ca speranta moare ultima!! Si voi avea incredere in mine!"

2. Pentru o relatie este nevoie de doi, dar si de un context in care cei doi sa se cunoasca. Sub impactul tehnologiei se pare ca in sufletele noastre incep sa apara intrebari ciudate pentru o persoana matura.

Inchipuiti-va cum ar recepta un adversar al internetului o asemenea intrebare - "auzi draga, astia doi nu s-au intalnit niciodata si se iubesc". "Penibil". Dar lasand scenele imaginare la o parte, pot spune ca orice este posibil cu conditia sa se intample cu adevarat. Teoretic, de ce sa nu poata exista iubire virtuala? Fara a fi un scenariu SF ma intreb daca este posibila si o casatorie virtuala. Una peste alta nu cred ca ar conta foarte mult ca se cunosc doar de pe chat, video-chat sau mail, ceea ce conteaza este efectul pe care el il are in viata fiecaruia.

Daca protagonista simte ca o stimuleaza, ca o face sa se dezvolte atunci este OK, daca dimpotriva simte ca mai mult ii strica starea de bine atunci poate ar trebui sa faca ceva pentru a se indeparta. Sa spunem asa - orice ni se intampla poate fi analizat din 2 puncte de vedere: al eficientei si al starii de bine. Daca simte ca este util pentru ea atunci ar fi necesar sa creada in continuare si sa aiba rabdare. Daca, dimpotriva, este rau atunci... Orice relatie poate fi considerata relatie in masura in care are un camp necesar sa se exercite; in absenta campului acesta este dificil de desfasurat ca experienta.

Morala acestui mesaj este data mai mult de necesitatea resimtita de protagonista de a se intalni cu "partenerul". Practic resimtirea absentei acestuia si existenta posibilitatii ne face sa ne gandim ca pentru a exista un cuplu este necesara: Experienta comuna in acelasi timp si spatiu.

Sa mergem mai departe si sa presupunem ca cei doi sunt de acord cu relatia si au aceasta posibilitate de a experimenta impreuna intr-un "aici si acum".

Sa citim un alt mesaj: "Buna, nici nu stiu cum sa incep! Am o relatie de 3 ani (eu am 20 si el 24 de ani), eu sunt la facultate la 100 de kilometri departare de el si nu ne intalnim decat la sfarsit de saptamana cand plec acasa.

De obicei, ma duc saptamanal si abia asteptam amandoi intalnirea, dar acum asa s-a intamplat ca am ramas aici 2 saptamani si m-am inscris la scoala de soferi si am un instructor cam de 28-32 de ani si nu stiu ce e cu mine dar mereu ma gandesc la el. Azi am fost la a 3-a ora cu el si parca in timpul orei cand era langa mine instructorul, a mai trecut senzatia asta (e o senzatie pentru mine, pentru ca nu stiu ce e?), dar, totusi, cand am ajuns acasa simt din nou acelasi lucru si ma gandesc la el. Nu stiu ce m-a apucat, practic nici nu-l cunosc si mi-e frica sa nu imi pun in pericol relatia.

Cu iubitul meu cand suntem impreuna ne este foarte bine, ne iubim mult, desi acum 2 luni am trecut peste o perioada critica cand ne certam mult si ne-am dat seama ca ne e in pericol relatia si de atunci totul e foarte bine. Trebuie sa va spun ca am muncit mult in acesti 3 ani sa-l schimb pentru ca el este muncitor la o fabrica de mobila unde a inceput sa lucreze dupa liceu si parintilor mei nu prea le-a convenit de el; si el stia asta, dar acest lucru nu ne-a oprit sa ne iubim si acum cand si parintii cat de cat l-au acceptat si noi putem vorbi intr-adevar despre orice si ne cunoastem trecutul perfect, e fidel, sunt fidela, s-a schimbat si vad ca se straduieste sa faca totul sa ne fie cat mai bine, nu stiu ce m-a apucat, de ce vreau pe altcineva si nici nu stiu daca vreau intr-adevar pe altcineva. Noi acum 6 luni am fost in pragul despartirii si am fost amandoi de acord sa facem acest pas, dar pana la urma ceva nu ne-a lasat si de atunci e foarte bine. Ajutati-ma, nu stiu ce e cu mine si ce sa fac".

Pana acum este evident ca elementele sunt importante: "Am aproape 31 ani si sunt intr-un zbucium continuu. Cred ca sufletul si trupul nu-mi mai sunt de mult timp impreuna. Sunt casatorita de 7 ani si de 3 ani casnicia mea a fost un chin. Sotul meu m-a tratat ca pe un obiect de sex, de facut mancare si de companie, atat. M-am rugat sa pot sa nu mai simt nimic pentru el si am reusit asta. Simt mila doar. Am vrut sa plec si de fiecare data cand am incercat mi-a facut o criza. Situatia s-a mai stabilit intre noi si e mai bine, insa nu ma mai atrage sexual deloc. Il simt ca pe un prieten pe care nu vreau sa-l pierd. Am avut alte relatii insa niciodata nu am fost multumita, mereu am gasit un cusur si m-am intors acasa.

As vrea sa-mi pot gasi linistea sufletului, sa pot sa las trecutul la o parte si sa pot simti ceva pentru sotul meu. Imi e drag, dar nu mai mult. Ma lasa singura sambata de sambata si sarbatoare de sarbatoare, nu vrea sa-si faca nici un plan cu mine si suntem financiar separati. In acelasi timp, am fost corecta cu el si i-am spus de relatiile mele, insa tot nu ma lasa sa plec de langa el. Nu stiu daca va fi mai bine sau nu daca plec. As vrea sa pot avea o viata normala cu un om cu planuri care sa ma ajute si sa ma inteleaga. In acelasi timp, mi-e frica sa-mi iau zborul si mi-e frica de reactia sotului mei si de faptul ca-l las singur.

Ce sa fac? Am o relatie cu un om care e destul de materialist si asta ma deranjeza. Sotul meu, cum ma lasa singura, ma simt rau si simt ca-l urasc, ce sa fac? Ma gandesc uneori ca s-a intimplat ceva in mintea mea si nu-mi mai pot reveni. Ajutati-ma cu un sfat. Cand sunt cu sotul meu vreau sa plec cand nu sunt cu el mi-e dor de el".

In ambele scrisori ceea ce am tratat pana acum nu se aplica - exista relatie, exista experienta si totusi cuplul nu este "extrem de fericit". In prima, se pare ca a aparut o persoana care a rupt unitatea cuplului. In a doua, nu a aparut o persoana exterioara, dar s-a destramat unitatea dintre minte si suflet. Se pare ca elementul central ramane cel al unitatii. Fara aceasta unitate nu vom vorbi despre un cuplu autentic, ci despre niste oameni care isi impart intr-un fel sau altul viata.

Cuplurile incep sa fie puse sub semnul intrebarii atunci cand apare o ruptura. Iar aceasta ruptura apare in 2 contexte - fie ia forma unei persoane care ajunge sa reprezinte ceva pentru unul din cuplu, fie ca un partener resimte o stare de ruptura - vrea si nu vrea sa mai fie in cuplu. Aceasta unitate este o stare dificila deoarece presupune o stare speciala - de a lua o decizie care este oricum resimtita ca fiind neplacuta.

Ce pot face aceste persoane care resimt o ruptura?

In primul rand, sa caute acordul interior. Sa ne inchipuim ca in fiecare protagonista din mesaje, exista de fapt doua persoane:

• una care isi doreste un alt barbat si cea care ramane fidela actualului partener;
• una care vrea sa plece si una care se teme sa plece.

Oare cum ar fi dialogul dintre cele doua? Aici ar trebui sa fie lasat timp fiecareia sa se exprime. Decizia este dificila pentru ca este o stare speciala - nu toti oamenii sunt capabili sa-si acorde dreptul la decizie - este ca si cum acestia nu ar fi de acord ca sunt liberi sa aleaga pentru ca nu ar putea sa-si asume responsabilitatea alegerii.

Un alt lucru indispensabil in contextul unei rupturi este acceptarea faptului ca poti sa vrei doua lucruri in acelasi timp fara ca unul sa fie rau si celalalt bun. Este un gest de bun simt si de igiena personala. Suntem si rai, suntem si urati, sunt stari generale pe care nu le putem nega, iar daca le negam nu facem decat sa le facem sa se dezvolte mai mult si sa ne chinuim direct proportional.

Faptul ca cineva isi doreste si se simte atras de profesorul de la scoala de soferi nu este un fapt urat de care este nevoie sa fuga, ci este o stare care vine de undeva si probabil arata si o nemultumire fata de partenerul actual. Pe de alta parte, este normal sa-ti doresti altceva si, in acelasi timp, sa-ti fie teama sa obtii acel cineva. Va veni o vreme cand decizia de a pleca sau de a ramane va fi luata; cand se va simti pregatita pentru una sau alta din variante. Dar cand unitatea dispare atunci, in mod automat, cuplul intra intr-un moment de criza si are nevoie de resurse importante pentru a supravietui.

Care este situatia ta oare? Exista partener, exista relatie, exista unitate? Poate ca aceste scrisori sunt un eventual subiect de meditatie pentru tine; oricum, iti doresc sa petreci un decembrie linistit alaturi de cei dragi!