Vasile Voiculescu
Poezia
Cerească floare, albă, strălucită, cu blând miros de rai e Poezia. Sămânţa ei de îngeri e zvârlită Şi brazdă caldă-i e copilăria. Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte, Din lin izvor de lacrime amare Şi din dulceaţa bucuriei sfinte Ea suge hrană şi se face mare. Înmugureşte floarea minunată Sub mângâierea stelelor iubirii, Când, pătimaşă, inima se-mbată De clocotul năvalnic al simţirii, Dar nu-nfloreşte falnică, deplină Decât la viul soare-al cugetării, Când patima nedreaptă se alină Şi face loc doar milei şi iertării… Cobor la floare gândurile toate, Ca un norod de harnice albine Şi mierea dulce, scumpă care-o scoate E năzuinţa largă spre mai bine. Ca o fâneaţă pururi înflorită Îmbălsămat e sufletul de floare Şi-n toată lumea zboară risipită Mireasma-i dulce, binefăcătoare.
|