Vasile Voiculescu
Fata din dafin
Te dezgolesc şi-n braţe îţi strîng rotunda noapte, Lumina cărnii pipăi cu degete de orb, Şi mîna, ospătată cu sîni, culege şoapte, Tot trupul cu migală de mîngîieri să-ţi sorb. Lucizi, genunchii candizi mai stăruie-n răscoală, Descui blîndul lor lacăt cu chei de dezmierdări, Minunea jăfuită să nu rămîie goală, Te-acopăr cu horbotă de sărutări. Cînd, albă muşcătură înfitpă-n cer, pătrunde Altoiul aurorii în carnea beznei vii, Sub aşternutul rece ca sub obroc te-ascunde Şi stinge ale coapselor tale dulci făclii. Sub ceara dimineţii ce lină arde-n soare Grav sufletul la margini de fericiri stă-n loc, Culege oboseala ca pe-o suavă floare Şi patima-l închide în trunchiul ei de foc.
|