Vasile Voiculescu
Echinoctiu de toamna
Vino, sa iesim dintre aceste ziduri, de sub arcade ce apasa, din inelul cu-nvechite turnuri, al cetatii, din ceata ce pe poduri de metal se lasa. Vino pe deal, pe cel din urma-n soare, unde-un trecut de slava cu suflare lenta sub pietre doarme, sa strigam de-acolo dupa pasarile calatoare. Sa strigam precum obisnuiesc copiii intre jocuri, sari far-a sti ce striga isi rostesc prin chiote extazul efemer pentru cele ce au loc in cer. Induplecati de soarta, noua insine straini, cu patria pe umeri – ¬moarta, noi am vazut, ce-i drept, de-atatea ori, ca-ntraripatele puteri, razbind prin nori, orbite de o tinta departata ne iau vazduhul prin tangenta doar – ca o sageata - ¬si nu mai prind de jos din tari nici fluturari de semne si nici veste. Vino totusi sa strigam de-acolo de pe creste, sa strigam dupa cocorii care pleaca si-n vuietul de mantuire o tin catre limanul dincolo de fire. In cumpana si-n sfasierea acestui ceas prejmuitor, vino, strafundul neguros, rumoarea ce ne-neaca sa le lasam sub noi – si de pe dealul cel din urma cu semne-nchipuind in vanturi libertatea sa strigam dupa triunghiul calator.
|